Perfect liar. ~ 2 She knows ~

Orele trec prea incet. Vocea monotona a profesorului se aude pe fundal contribuind la atmosfera de amorteala din incapere. Cred ca spunea ceva de compozitia imaginii...poate ar trebui sa precizez ca sunt studenta in anul intai la Universitatea de Arte, arte plastice - foto video, dar mai bine nu intru in detalii acum despre ceea ce fac eu.
Stau la locul meu obisnuit langa geam si privesc in gol afara. Chiar daca dimineata era destul de racoare, soarele anunta o zi frumoasa asa ca nu am plecat decat cu bluza mea albastra destul de subtire si acum privesc dezamagita cum tot mai multi nori s-au adunat pe cer. Nu mai dureaza mult si incepe o ploaie abundenta de primavara.
In sfarsit cursul se termina si parca toata camera se umple brusc de viata. Ies printre ultimii caci am preferat sa evit imbulzeala si inca nu eram sigura cum voi ajunge acasa prin ploaie caci mai niciodata nu imi iau umbrela cu mine, nici chiar atunci cand vad semne clare de ploaie, atunci imi iau doar o geaca. Marea majoritate a studentilor grabiti nu au ajuns prea departe ci s-au oprit in usa in speranta ca se va opri curand. Imi fac loc printre ei si pasesc linistita prin ploaie, stiu ca ma ud la fel de tare daca alerg si cum nu ma grabesc nicaieri nu am niciun motiv sa alerg. Ca de obicei dupa cativa pasi nu ma pot abtine fara sa fac o piruieta. Pur si simplu stropii reci m-au inviorat. Desi eram uda pana la piele in numai cateva minute nu imi pasa caci imi place ploaia! Nu mi-am dat seama cand am ajuns in statie si nu eram sigura daca vreau sa ma duc acasa desi imi era destul de frig.
"Synnove!"
Ma intorc spre locul de unde m-am auzit strigata si o vad pe Nina cu o umbreala rosie venind spre mine. Am simtit din vocea ei ca era oarecum manioasa, tonul acela pe care il foloseste mama cand copilul face ceva gresit.
"Persoane mai incapatanate ca tine cu greu gasesti! Ai plecat atat de repede...stiu ca esti entuziasmata ca e ultima zi de cursuri si ca ne asteapta o vacanta de aproximativ doua saptamani...dar nu cred ca vrei sa o petreci inchisa in casa luand pastile, nu? Stiu ca abia astepti ziua de sambata..."
"Nu astept nimic" am intrerupt-o eu privind in jos. "Am plecat pentru ca pur si simplu vroiam sa ma bucur de ploaie". Pana atunci am mintit pe toata lumea cu zambete, inclusiv pe ea, dar nu are rost sa ii ascund ceea ce s-a intamplat. Mi-am ridicat privirea si am observat cum s-a intristat brusc. Orice urma de manie s-a risipit. Am citit in ochii ei mari si negri ca si-a dat seama sau cel putin si-a facut o idee asupra a ceea ce s-a intamplat. Desi ne-am cunoscut in urma cu doar jumatate de an ne-am imprietenit foarte repede si poate ca faptul ca suntem totusi atat de diferite ne-a intarit prietenia.
"Poti sa imi povestesti mai multe...?" ma intreaba ea ezitand.
"Da. Nu cred ca pot fugi de asta. Andrew...nu mai e...cel putin nu pentru mine." Surprinzator si pentru mine, nu mi-a venit sa plang cand i-am rostit numele, cand am spus ceea ce s-a intamplat. In schimb am simtit cum inima incepe sa mi se impietreasca incet - incet. Incepeam sa nu mai simt nici durere, nici tristete...nici macar frigul ce m-a cuprins din cauza ploii si a vantului rece...nimic...
"Andrew pur si simplu s-a gandit ca mie imi este mai bine fara el caci e plecat cea mai mare parte din timp si se simte vinovat ca ma lasa atat de mult timp singura si crede ca asta ma distruge. Considera ca ma impiedica sa imi traiesc viata si e de parere ca voi gasi pe cineva mai bun. Toate lucrurile astea mi le-a spus la telefon" i-am spus eu pe un ton cat se poate de rece.
Am vazut intristarea profunda a Ninei dar am continuat sa privesc departe, parca prin ea gandidu-ma pentru prima data asupra faptului in sine. Multi poate ar spune "E doar un baiat, lumea-i plina. Nu merita sa suferi" dar nu cunosc prea multe detalii...detalii care acum mi se derulau prin minte. Andrew e persoana la care tineam cel mai mult si ii iertam orice greseala, persoana in care aveam cea mai mare incredere si reprezenta incredibil de mult pentru mine. Il stiam de atatia ani si am trecut prin multe alaturi de el. A fost langa mine cand am ramas singura, adica la accidentul de masina fatal al parintilor mei - cand mi-am adus aminte de asta am simtit cum inima parca mi se inchide si mai mult - a fost langa mine cand am avut primul concert...daca ii pot spune asa, intr-o cafenea din oras si m-a incurajat inainte caci tremuram incontrolabil, a fost alaturi de mine la prima expozitie, cand am aflat ca am intrat la Universitatea de Arte...iar acum nu mai este...
Am ramas privind in gol.

Perfect liar. ~ 1 Hide everything ~

Ora 1:30…ma dau jos din pat si merg spre baie plutind in agonie. Am nevoie de un servetel si sunt oarecum curioasa ce urme si’au lasat cele cateva ore petrecute in lacrimi. Spre surprinderea si spaima mea nici urma de urmele albe ce raman in urma lacrimilor…in schimb fata mea e mai alba ca niciodata…un alb cadavric. Uit de servetel si ma intorc in camera dar nu reusesc decat sa inchid usa si ma prabusesc tremurand pe parchetul rece si plang din nou. Ma curpind cu mainile caci am senzatia ca ma descopum…raman acolo, in aceeasi stare si astept dimineata…
Primele raze de lumina s'au lasat asteptate mult timp...in acel moment aveam impresia ca si soarele vrea sa imi prelungeasca suferinta. Vroiam sa ma opresc din plans, chiar vroiam asta atat de mult doar nu gasesc puterea sa o fac. In sfarsit telefonul suna si anunta ora 6:30. Nu il las sa sune pentru ca nu vreau as aud melodia ce obisnuia sa ma trezeasca in fiecare dimineata. Reusesc sa ma adun de pe podeaua rece dar ametesc imediat si cad inapoi. Ma ridic cu greutate din nou si ma indrept nesigura spre scari pe care le cobor incet sprijinindu'ma de perete. Ma uit in jur de parca as vedea pentru prima data locul si, intr-adevar, era prima data cand il vedeam atat de mare si gol. Apartamentul in care stau de aproape jumatate de an nu se afla chiar aproape de centul orasului in schimb e la ultimul etaj, adica mansarda unui bloc turn asa ca privelistea e absolut superba in absolut orice moment. E locusorul meu ideal...deasupra orasului, sa il pot vedea pe tot... Ies in balcon si vantul rece tipic diminetilor de primavara (sfarsitul lunii martie) ma trezeste. Imi strang camasa alba ce abea ajungea cu o palma deasupra genunchilor pe langa corp si intru in casa caci stomacul mi-a amintit ca ar trebui sa mananc desi nu simt nevoia. Nu beau cafea dar astazi m-am gandit sa fac o exceptie caci niciun fel de mancare nu ma atrage in dimineata asta. In timp ce cana era in expresor ma duc sa cercetez urmarile noptii trecute. Spre marea mea surpriza noaptea nu si'a lasat urme vizibile asupra mea...doar ochii prea putin mai umflati, dar asta am fixat repede cu ceva rece. Revin pentru micul dejun in bucatarie dar nici macar aroma puternica a cafelei nu ma imbie,iau doua guri dar simt ca stomacul meu nu le-a primit bine nici pe alea asa ca renunt si ma duc fara tragere de inima sa ma imbrac. Imi iau perechea mea obisnuita de jeansi negri, maieul negru si o bluza albastra. Nu vreau sa dau niciun indiciu despre starea mea in niciun fel. Imi iau geanta cu foile pentru curs desi nu sunt sigura inca daca voi ajunge la facultate. Cobor incet multitudinea de etaje caci nu imi place liftul vechi. M-am blocat acolo o data si mi-a fost de ajuns incat sa nu mai pun piciorul si a doua oara.
Vroiam sa ies din casa dar acum, pusa in fata faptului implinit am inceput sa plang din nou dar m-am calmat foarte repede desi ma luptam in continuare cu dorinta constanta de a plange. Si totusi unde ma duc? Ar trebui sa ajung la facultate dar nu sunt sigura ca am puterea necesara sa infrunt atatea oameni. Trebuie sa ma comport normal si nu sunt inca convinsa ca pot sa o fac, totusi reiau drumul atat de familiar.
Nu merg prea mult ai aflu ce amprenta si-a lasat noaptea asupra mea. La un moment dat am sesizat pulsul neregulat, intensitatea ciudata a batailor inimii…ba prea tare, ba prea incet dar nu m'am gandit nicio secunda ca asta ma va afecta. Acum am simtit ca nu mai pot sa respir, de parca plamanii nu-mi reau destul de incapatori, de parca aveam o gaura in piept. Ma durea si nu mai puteam sa fac niciun pas. De ce mi se intapla asta? Ce-s crizele astea? Cand in sfarsit pot sa merg din nou imi dau seama de gravitatea situatiei.
Si am ajuns sa dau ochii si cu atatea persoane cunoscute…dar am avut zambetul perfect caci I’m the Perfect Liar from now on.