Perfect liar. ~ 2 She knows ~

Orele trec prea incet. Vocea monotona a profesorului se aude pe fundal contribuind la atmosfera de amorteala din incapere. Cred ca spunea ceva de compozitia imaginii...poate ar trebui sa precizez ca sunt studenta in anul intai la Universitatea de Arte, arte plastice - foto video, dar mai bine nu intru in detalii acum despre ceea ce fac eu.
Stau la locul meu obisnuit langa geam si privesc in gol afara. Chiar daca dimineata era destul de racoare, soarele anunta o zi frumoasa asa ca nu am plecat decat cu bluza mea albastra destul de subtire si acum privesc dezamagita cum tot mai multi nori s-au adunat pe cer. Nu mai dureaza mult si incepe o ploaie abundenta de primavara.
In sfarsit cursul se termina si parca toata camera se umple brusc de viata. Ies printre ultimii caci am preferat sa evit imbulzeala si inca nu eram sigura cum voi ajunge acasa prin ploaie caci mai niciodata nu imi iau umbrela cu mine, nici chiar atunci cand vad semne clare de ploaie, atunci imi iau doar o geaca. Marea majoritate a studentilor grabiti nu au ajuns prea departe ci s-au oprit in usa in speranta ca se va opri curand. Imi fac loc printre ei si pasesc linistita prin ploaie, stiu ca ma ud la fel de tare daca alerg si cum nu ma grabesc nicaieri nu am niciun motiv sa alerg. Ca de obicei dupa cativa pasi nu ma pot abtine fara sa fac o piruieta. Pur si simplu stropii reci m-au inviorat. Desi eram uda pana la piele in numai cateva minute nu imi pasa caci imi place ploaia! Nu mi-am dat seama cand am ajuns in statie si nu eram sigura daca vreau sa ma duc acasa desi imi era destul de frig.
"Synnove!"
Ma intorc spre locul de unde m-am auzit strigata si o vad pe Nina cu o umbreala rosie venind spre mine. Am simtit din vocea ei ca era oarecum manioasa, tonul acela pe care il foloseste mama cand copilul face ceva gresit.
"Persoane mai incapatanate ca tine cu greu gasesti! Ai plecat atat de repede...stiu ca esti entuziasmata ca e ultima zi de cursuri si ca ne asteapta o vacanta de aproximativ doua saptamani...dar nu cred ca vrei sa o petreci inchisa in casa luand pastile, nu? Stiu ca abia astepti ziua de sambata..."
"Nu astept nimic" am intrerupt-o eu privind in jos. "Am plecat pentru ca pur si simplu vroiam sa ma bucur de ploaie". Pana atunci am mintit pe toata lumea cu zambete, inclusiv pe ea, dar nu are rost sa ii ascund ceea ce s-a intamplat. Mi-am ridicat privirea si am observat cum s-a intristat brusc. Orice urma de manie s-a risipit. Am citit in ochii ei mari si negri ca si-a dat seama sau cel putin si-a facut o idee asupra a ceea ce s-a intamplat. Desi ne-am cunoscut in urma cu doar jumatate de an ne-am imprietenit foarte repede si poate ca faptul ca suntem totusi atat de diferite ne-a intarit prietenia.
"Poti sa imi povestesti mai multe...?" ma intreaba ea ezitand.
"Da. Nu cred ca pot fugi de asta. Andrew...nu mai e...cel putin nu pentru mine." Surprinzator si pentru mine, nu mi-a venit sa plang cand i-am rostit numele, cand am spus ceea ce s-a intamplat. In schimb am simtit cum inima incepe sa mi se impietreasca incet - incet. Incepeam sa nu mai simt nici durere, nici tristete...nici macar frigul ce m-a cuprins din cauza ploii si a vantului rece...nimic...
"Andrew pur si simplu s-a gandit ca mie imi este mai bine fara el caci e plecat cea mai mare parte din timp si se simte vinovat ca ma lasa atat de mult timp singura si crede ca asta ma distruge. Considera ca ma impiedica sa imi traiesc viata si e de parere ca voi gasi pe cineva mai bun. Toate lucrurile astea mi le-a spus la telefon" i-am spus eu pe un ton cat se poate de rece.
Am vazut intristarea profunda a Ninei dar am continuat sa privesc departe, parca prin ea gandidu-ma pentru prima data asupra faptului in sine. Multi poate ar spune "E doar un baiat, lumea-i plina. Nu merita sa suferi" dar nu cunosc prea multe detalii...detalii care acum mi se derulau prin minte. Andrew e persoana la care tineam cel mai mult si ii iertam orice greseala, persoana in care aveam cea mai mare incredere si reprezenta incredibil de mult pentru mine. Il stiam de atatia ani si am trecut prin multe alaturi de el. A fost langa mine cand am ramas singura, adica la accidentul de masina fatal al parintilor mei - cand mi-am adus aminte de asta am simtit cum inima parca mi se inchide si mai mult - a fost langa mine cand am avut primul concert...daca ii pot spune asa, intr-o cafenea din oras si m-a incurajat inainte caci tremuram incontrolabil, a fost alaturi de mine la prima expozitie, cand am aflat ca am intrat la Universitatea de Arte...iar acum nu mai este...
Am ramas privind in gol.