Am ajuns din nou in linistea apartamentului meu. Imi e frig caci dupa ploaie s-a facut mult mai racoare. Am ramas restul zilei cu Nina in cafeneaua noastra preferata si am tot vorbit despre proiecte, expozitii si alte lucruri asemanatoare.
Sunt debusolata si nu reusesc sa formez niciun gand coerent in mintea mea si asta nu din cauza ca nu as avea nici unul, ci pentru ca sunt prea multe. Imi las geanta in hol si ma duc direct la laptop. Caut The Perishers, o melodie anume - Never Bloom Again - caci asta am auzit-o toata ziua in mintea mea si dau volumul destul de tare. Ma duc in bucatarie caci realizez ca nu am mancat nimic toata ziua...desi nici acum nu simt nevoia sa mananc asa ca sfarsesc a-mi face o alta cana de cafea. Nu stiu ce sa fac. Privesc pierduta in gol si incep sa imi derulez in minte toata conversatia de la telefon. Totusi imi dau seama ca am nevoie de cel putin o zi sa se linisteasca tot, sa pot sa ma adun din nou. Nu mai simt nimic...nu imi vine sa plang, nu mai sunt trista...nimic, doar rece. Ma duc in dormitor si brusc imi dau seama ca ce e mai rau abea acum incepe. Unul din pereti e aproape acoperit cu poze...poze din calatorii, concerte si multe alte evenimente. Incep sa le dezlipesc pe cele in care apare si el caci nu are rost sa le las acolo si cu cat le-as lasa mai mult cu atat mi-as face mai mult rau. Dupa ce le adun pe toate intr-o cutie ma trantesc obosita pe pat.
"Life, it seems, will fade away
Drifting further every day
Getting lost within myself
Nothing matters, no one else"
Murmur versurile melodiei de la Metallica. Nu mi-am dat seama cand s-a schimbat melodia. Nuu...nu mai vreau sa o aud...stiam prea bine versurile si cat de bine se potriveau cu starea mea. Desi vreau sa ma ridic sa o schimb pana nu le aud si pe celelalte parca ceva ma tinea legata de pat, sa ma puna fata in fata cu singurele mele optiuni.
"I have lost the will to live
Simply nothing more to give"
Ce mi-a mai ramas mie? De unde sa mai gasesc foarta sa merg mai departe? Ce rost mai are?
"Emptiness is filling me
To the point of agony"
Asta e optiunea ce nu are niciun sfarsit, nu duce nicaieri. Agonia. Cat de greu e sa iti plangi de mila si pur si simplu sa te lasi in voia sortii? Sa nu iti pese de nimeni si nimic...nici macar de propria persoana. Te izolezi si renunti la absolut totul. Si sa fie asta rezultatul a tot ce a fost pana acum?
"No one but me can save myself, but it's too late
Now I can't think, think why I should even try
Yesterday seems as though it never existed
Death greets me warm, now I will just say goodbye, *Goodbye*"
Asa mi se parea si mie...dar m-am concentrat pe "No one but me can save myself" si am ignorat celelalte versuri...asta ar fi cea de-a 2 a optiune. Numai eu pot sa ma pun din nou pe picioare si sa merg mai departe. Nu are rost sa ma agat de ceea ce nu ma este. Nu inseamna ca e usor si ca trebuie sa uit totul...
Nu...nu-i sfarsitul...
Nu pot sa ma dau batuta.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
interesanta viziunea:)) deobicei se zice k pt a uita o iubire esuata ai nevoie de una noua... dar si ideea ta imi place... salveaza de toata drama si de patetic :)) anyway:)) capitolul asta parca ar fi un comentariu pe o poezie(numai k-s versurile unei melodii) adaptata la trairile personajului:)) imi place ideea=)) imi amintesti d eun scriitor Japonez ce se folosesa de anumite piese muzicale pentru a descrie cum se simtea personajul in momentul respectiv...
RăspundețiȘtergere