Nu stiu daca voi termina 'Perfect liar'...a trecut ceva vreme de cand am inceput-o si de mult nu mai simt nevoie sa continui povestea. In principiu nu voi mai posta nimic pe blogul asta din multe motive. In principiu pentru ca nu ma mai reprezinta si nu o sa intru in detalii aici pentru ca in fond nu stiu pe cine intereseaza asta. Pana si numele "fairytalegonebad20"...in sfarsit s-a terminat si am reusit sa merg mai departe.
ps. nu renunt la scris.:)
miercuri, 14 iulie 2010
duminică, 4 aprilie 2010
Perfect liar. ~ 3 Save Myself ~
Am ajuns din nou in linistea apartamentului meu. Imi e frig caci dupa ploaie s-a facut mult mai racoare. Am ramas restul zilei cu Nina in cafeneaua noastra preferata si am tot vorbit despre proiecte, expozitii si alte lucruri asemanatoare.
Sunt debusolata si nu reusesc sa formez niciun gand coerent in mintea mea si asta nu din cauza ca nu as avea nici unul, ci pentru ca sunt prea multe. Imi las geanta in hol si ma duc direct la laptop. Caut The Perishers, o melodie anume - Never Bloom Again - caci asta am auzit-o toata ziua in mintea mea si dau volumul destul de tare. Ma duc in bucatarie caci realizez ca nu am mancat nimic toata ziua...desi nici acum nu simt nevoia sa mananc asa ca sfarsesc a-mi face o alta cana de cafea. Nu stiu ce sa fac. Privesc pierduta in gol si incep sa imi derulez in minte toata conversatia de la telefon. Totusi imi dau seama ca am nevoie de cel putin o zi sa se linisteasca tot, sa pot sa ma adun din nou. Nu mai simt nimic...nu imi vine sa plang, nu mai sunt trista...nimic, doar rece. Ma duc in dormitor si brusc imi dau seama ca ce e mai rau abea acum incepe. Unul din pereti e aproape acoperit cu poze...poze din calatorii, concerte si multe alte evenimente. Incep sa le dezlipesc pe cele in care apare si el caci nu are rost sa le las acolo si cu cat le-as lasa mai mult cu atat mi-as face mai mult rau. Dupa ce le adun pe toate intr-o cutie ma trantesc obosita pe pat.
"Life, it seems, will fade away
Drifting further every day
Getting lost within myself
Nothing matters, no one else"
Murmur versurile melodiei de la Metallica. Nu mi-am dat seama cand s-a schimbat melodia. Nuu...nu mai vreau sa o aud...stiam prea bine versurile si cat de bine se potriveau cu starea mea. Desi vreau sa ma ridic sa o schimb pana nu le aud si pe celelalte parca ceva ma tinea legata de pat, sa ma puna fata in fata cu singurele mele optiuni.
"I have lost the will to live
Simply nothing more to give"
Ce mi-a mai ramas mie? De unde sa mai gasesc foarta sa merg mai departe? Ce rost mai are?
"Emptiness is filling me
To the point of agony"
Asta e optiunea ce nu are niciun sfarsit, nu duce nicaieri. Agonia. Cat de greu e sa iti plangi de mila si pur si simplu sa te lasi in voia sortii? Sa nu iti pese de nimeni si nimic...nici macar de propria persoana. Te izolezi si renunti la absolut totul. Si sa fie asta rezultatul a tot ce a fost pana acum?
"No one but me can save myself, but it's too late
Now I can't think, think why I should even try
Yesterday seems as though it never existed
Death greets me warm, now I will just say goodbye, *Goodbye*"
Asa mi se parea si mie...dar m-am concentrat pe "No one but me can save myself" si am ignorat celelalte versuri...asta ar fi cea de-a 2 a optiune. Numai eu pot sa ma pun din nou pe picioare si sa merg mai departe. Nu are rost sa ma agat de ceea ce nu ma este. Nu inseamna ca e usor si ca trebuie sa uit totul...
Nu...nu-i sfarsitul...
Nu pot sa ma dau batuta.
Sunt debusolata si nu reusesc sa formez niciun gand coerent in mintea mea si asta nu din cauza ca nu as avea nici unul, ci pentru ca sunt prea multe. Imi las geanta in hol si ma duc direct la laptop. Caut The Perishers, o melodie anume - Never Bloom Again - caci asta am auzit-o toata ziua in mintea mea si dau volumul destul de tare. Ma duc in bucatarie caci realizez ca nu am mancat nimic toata ziua...desi nici acum nu simt nevoia sa mananc asa ca sfarsesc a-mi face o alta cana de cafea. Nu stiu ce sa fac. Privesc pierduta in gol si incep sa imi derulez in minte toata conversatia de la telefon. Totusi imi dau seama ca am nevoie de cel putin o zi sa se linisteasca tot, sa pot sa ma adun din nou. Nu mai simt nimic...nu imi vine sa plang, nu mai sunt trista...nimic, doar rece. Ma duc in dormitor si brusc imi dau seama ca ce e mai rau abea acum incepe. Unul din pereti e aproape acoperit cu poze...poze din calatorii, concerte si multe alte evenimente. Incep sa le dezlipesc pe cele in care apare si el caci nu are rost sa le las acolo si cu cat le-as lasa mai mult cu atat mi-as face mai mult rau. Dupa ce le adun pe toate intr-o cutie ma trantesc obosita pe pat.
"Life, it seems, will fade away
Drifting further every day
Getting lost within myself
Nothing matters, no one else"
Murmur versurile melodiei de la Metallica. Nu mi-am dat seama cand s-a schimbat melodia. Nuu...nu mai vreau sa o aud...stiam prea bine versurile si cat de bine se potriveau cu starea mea. Desi vreau sa ma ridic sa o schimb pana nu le aud si pe celelalte parca ceva ma tinea legata de pat, sa ma puna fata in fata cu singurele mele optiuni.
"I have lost the will to live
Simply nothing more to give"
Ce mi-a mai ramas mie? De unde sa mai gasesc foarta sa merg mai departe? Ce rost mai are?
"Emptiness is filling me
To the point of agony"
Asta e optiunea ce nu are niciun sfarsit, nu duce nicaieri. Agonia. Cat de greu e sa iti plangi de mila si pur si simplu sa te lasi in voia sortii? Sa nu iti pese de nimeni si nimic...nici macar de propria persoana. Te izolezi si renunti la absolut totul. Si sa fie asta rezultatul a tot ce a fost pana acum?
"No one but me can save myself, but it's too late
Now I can't think, think why I should even try
Yesterday seems as though it never existed
Death greets me warm, now I will just say goodbye, *Goodbye*"
Asa mi se parea si mie...dar m-am concentrat pe "No one but me can save myself" si am ignorat celelalte versuri...asta ar fi cea de-a 2 a optiune. Numai eu pot sa ma pun din nou pe picioare si sa merg mai departe. Nu are rost sa ma agat de ceea ce nu ma este. Nu inseamna ca e usor si ca trebuie sa uit totul...
Nu...nu-i sfarsitul...
Nu pot sa ma dau batuta.
joi, 25 martie 2010
Perfect liar. ~ 2 She knows ~
Orele trec prea incet. Vocea monotona a profesorului se aude pe fundal contribuind la atmosfera de amorteala din incapere. Cred ca spunea ceva de compozitia imaginii...poate ar trebui sa precizez ca sunt studenta in anul intai la Universitatea de Arte, arte plastice - foto video, dar mai bine nu intru in detalii acum despre ceea ce fac eu.
Stau la locul meu obisnuit langa geam si privesc in gol afara. Chiar daca dimineata era destul de racoare, soarele anunta o zi frumoasa asa ca nu am plecat decat cu bluza mea albastra destul de subtire si acum privesc dezamagita cum tot mai multi nori s-au adunat pe cer. Nu mai dureaza mult si incepe o ploaie abundenta de primavara.
In sfarsit cursul se termina si parca toata camera se umple brusc de viata. Ies printre ultimii caci am preferat sa evit imbulzeala si inca nu eram sigura cum voi ajunge acasa prin ploaie caci mai niciodata nu imi iau umbrela cu mine, nici chiar atunci cand vad semne clare de ploaie, atunci imi iau doar o geaca. Marea majoritate a studentilor grabiti nu au ajuns prea departe ci s-au oprit in usa in speranta ca se va opri curand. Imi fac loc printre ei si pasesc linistita prin ploaie, stiu ca ma ud la fel de tare daca alerg si cum nu ma grabesc nicaieri nu am niciun motiv sa alerg. Ca de obicei dupa cativa pasi nu ma pot abtine fara sa fac o piruieta. Pur si simplu stropii reci m-au inviorat. Desi eram uda pana la piele in numai cateva minute nu imi pasa caci imi place ploaia! Nu mi-am dat seama cand am ajuns in statie si nu eram sigura daca vreau sa ma duc acasa desi imi era destul de frig.
"Synnove!"
Ma intorc spre locul de unde m-am auzit strigata si o vad pe Nina cu o umbreala rosie venind spre mine. Am simtit din vocea ei ca era oarecum manioasa, tonul acela pe care il foloseste mama cand copilul face ceva gresit.
"Persoane mai incapatanate ca tine cu greu gasesti! Ai plecat atat de repede...stiu ca esti entuziasmata ca e ultima zi de cursuri si ca ne asteapta o vacanta de aproximativ doua saptamani...dar nu cred ca vrei sa o petreci inchisa in casa luand pastile, nu? Stiu ca abia astepti ziua de sambata..."
"Nu astept nimic" am intrerupt-o eu privind in jos. "Am plecat pentru ca pur si simplu vroiam sa ma bucur de ploaie". Pana atunci am mintit pe toata lumea cu zambete, inclusiv pe ea, dar nu are rost sa ii ascund ceea ce s-a intamplat. Mi-am ridicat privirea si am observat cum s-a intristat brusc. Orice urma de manie s-a risipit. Am citit in ochii ei mari si negri ca si-a dat seama sau cel putin si-a facut o idee asupra a ceea ce s-a intamplat. Desi ne-am cunoscut in urma cu doar jumatate de an ne-am imprietenit foarte repede si poate ca faptul ca suntem totusi atat de diferite ne-a intarit prietenia.
"Poti sa imi povestesti mai multe...?" ma intreaba ea ezitand.
"Da. Nu cred ca pot fugi de asta. Andrew...nu mai e...cel putin nu pentru mine." Surprinzator si pentru mine, nu mi-a venit sa plang cand i-am rostit numele, cand am spus ceea ce s-a intamplat. In schimb am simtit cum inima incepe sa mi se impietreasca incet - incet. Incepeam sa nu mai simt nici durere, nici tristete...nici macar frigul ce m-a cuprins din cauza ploii si a vantului rece...nimic...
"Andrew pur si simplu s-a gandit ca mie imi este mai bine fara el caci e plecat cea mai mare parte din timp si se simte vinovat ca ma lasa atat de mult timp singura si crede ca asta ma distruge. Considera ca ma impiedica sa imi traiesc viata si e de parere ca voi gasi pe cineva mai bun. Toate lucrurile astea mi le-a spus la telefon" i-am spus eu pe un ton cat se poate de rece.
Am vazut intristarea profunda a Ninei dar am continuat sa privesc departe, parca prin ea gandidu-ma pentru prima data asupra faptului in sine. Multi poate ar spune "E doar un baiat, lumea-i plina. Nu merita sa suferi" dar nu cunosc prea multe detalii...detalii care acum mi se derulau prin minte. Andrew e persoana la care tineam cel mai mult si ii iertam orice greseala, persoana in care aveam cea mai mare incredere si reprezenta incredibil de mult pentru mine. Il stiam de atatia ani si am trecut prin multe alaturi de el. A fost langa mine cand am ramas singura, adica la accidentul de masina fatal al parintilor mei - cand mi-am adus aminte de asta am simtit cum inima parca mi se inchide si mai mult - a fost langa mine cand am avut primul concert...daca ii pot spune asa, intr-o cafenea din oras si m-a incurajat inainte caci tremuram incontrolabil, a fost alaturi de mine la prima expozitie, cand am aflat ca am intrat la Universitatea de Arte...iar acum nu mai este...
Am ramas privind in gol.
Stau la locul meu obisnuit langa geam si privesc in gol afara. Chiar daca dimineata era destul de racoare, soarele anunta o zi frumoasa asa ca nu am plecat decat cu bluza mea albastra destul de subtire si acum privesc dezamagita cum tot mai multi nori s-au adunat pe cer. Nu mai dureaza mult si incepe o ploaie abundenta de primavara.
In sfarsit cursul se termina si parca toata camera se umple brusc de viata. Ies printre ultimii caci am preferat sa evit imbulzeala si inca nu eram sigura cum voi ajunge acasa prin ploaie caci mai niciodata nu imi iau umbrela cu mine, nici chiar atunci cand vad semne clare de ploaie, atunci imi iau doar o geaca. Marea majoritate a studentilor grabiti nu au ajuns prea departe ci s-au oprit in usa in speranta ca se va opri curand. Imi fac loc printre ei si pasesc linistita prin ploaie, stiu ca ma ud la fel de tare daca alerg si cum nu ma grabesc nicaieri nu am niciun motiv sa alerg. Ca de obicei dupa cativa pasi nu ma pot abtine fara sa fac o piruieta. Pur si simplu stropii reci m-au inviorat. Desi eram uda pana la piele in numai cateva minute nu imi pasa caci imi place ploaia! Nu mi-am dat seama cand am ajuns in statie si nu eram sigura daca vreau sa ma duc acasa desi imi era destul de frig.
"Synnove!"
Ma intorc spre locul de unde m-am auzit strigata si o vad pe Nina cu o umbreala rosie venind spre mine. Am simtit din vocea ei ca era oarecum manioasa, tonul acela pe care il foloseste mama cand copilul face ceva gresit.
"Persoane mai incapatanate ca tine cu greu gasesti! Ai plecat atat de repede...stiu ca esti entuziasmata ca e ultima zi de cursuri si ca ne asteapta o vacanta de aproximativ doua saptamani...dar nu cred ca vrei sa o petreci inchisa in casa luand pastile, nu? Stiu ca abia astepti ziua de sambata..."
"Nu astept nimic" am intrerupt-o eu privind in jos. "Am plecat pentru ca pur si simplu vroiam sa ma bucur de ploaie". Pana atunci am mintit pe toata lumea cu zambete, inclusiv pe ea, dar nu are rost sa ii ascund ceea ce s-a intamplat. Mi-am ridicat privirea si am observat cum s-a intristat brusc. Orice urma de manie s-a risipit. Am citit in ochii ei mari si negri ca si-a dat seama sau cel putin si-a facut o idee asupra a ceea ce s-a intamplat. Desi ne-am cunoscut in urma cu doar jumatate de an ne-am imprietenit foarte repede si poate ca faptul ca suntem totusi atat de diferite ne-a intarit prietenia.
"Poti sa imi povestesti mai multe...?" ma intreaba ea ezitand.
"Da. Nu cred ca pot fugi de asta. Andrew...nu mai e...cel putin nu pentru mine." Surprinzator si pentru mine, nu mi-a venit sa plang cand i-am rostit numele, cand am spus ceea ce s-a intamplat. In schimb am simtit cum inima incepe sa mi se impietreasca incet - incet. Incepeam sa nu mai simt nici durere, nici tristete...nici macar frigul ce m-a cuprins din cauza ploii si a vantului rece...nimic...
"Andrew pur si simplu s-a gandit ca mie imi este mai bine fara el caci e plecat cea mai mare parte din timp si se simte vinovat ca ma lasa atat de mult timp singura si crede ca asta ma distruge. Considera ca ma impiedica sa imi traiesc viata si e de parere ca voi gasi pe cineva mai bun. Toate lucrurile astea mi le-a spus la telefon" i-am spus eu pe un ton cat se poate de rece.
Am vazut intristarea profunda a Ninei dar am continuat sa privesc departe, parca prin ea gandidu-ma pentru prima data asupra faptului in sine. Multi poate ar spune "E doar un baiat, lumea-i plina. Nu merita sa suferi" dar nu cunosc prea multe detalii...detalii care acum mi se derulau prin minte. Andrew e persoana la care tineam cel mai mult si ii iertam orice greseala, persoana in care aveam cea mai mare incredere si reprezenta incredibil de mult pentru mine. Il stiam de atatia ani si am trecut prin multe alaturi de el. A fost langa mine cand am ramas singura, adica la accidentul de masina fatal al parintilor mei - cand mi-am adus aminte de asta am simtit cum inima parca mi se inchide si mai mult - a fost langa mine cand am avut primul concert...daca ii pot spune asa, intr-o cafenea din oras si m-a incurajat inainte caci tremuram incontrolabil, a fost alaturi de mine la prima expozitie, cand am aflat ca am intrat la Universitatea de Arte...iar acum nu mai este...
Am ramas privind in gol.
miercuri, 24 martie 2010
Perfect liar. ~ 1 Hide everything ~
Ora 1:30…ma dau jos din pat si merg spre baie plutind in agonie. Am nevoie de un servetel si sunt oarecum curioasa ce urme si’au lasat cele cateva ore petrecute in lacrimi. Spre surprinderea si spaima mea nici urma de urmele albe ce raman in urma lacrimilor…in schimb fata mea e mai alba ca niciodata…un alb cadavric. Uit de servetel si ma intorc in camera dar nu reusesc decat sa inchid usa si ma prabusesc tremurand pe parchetul rece si plang din nou. Ma curpind cu mainile caci am senzatia ca ma descopum…raman acolo, in aceeasi stare si astept dimineata…
Primele raze de lumina s'au lasat asteptate mult timp...in acel moment aveam impresia ca si soarele vrea sa imi prelungeasca suferinta. Vroiam sa ma opresc din plans, chiar vroiam asta atat de mult doar nu gasesc puterea sa o fac. In sfarsit telefonul suna si anunta ora 6:30. Nu il las sa sune pentru ca nu vreau as aud melodia ce obisnuia sa ma trezeasca in fiecare dimineata. Reusesc sa ma adun de pe podeaua rece dar ametesc imediat si cad inapoi. Ma ridic cu greutate din nou si ma indrept nesigura spre scari pe care le cobor incet sprijinindu'ma de perete. Ma uit in jur de parca as vedea pentru prima data locul si, intr-adevar, era prima data cand il vedeam atat de mare si gol. Apartamentul in care stau de aproape jumatate de an nu se afla chiar aproape de centul orasului in schimb e la ultimul etaj, adica mansarda unui bloc turn asa ca privelistea e absolut superba in absolut orice moment. E locusorul meu ideal...deasupra orasului, sa il pot vedea pe tot... Ies in balcon si vantul rece tipic diminetilor de primavara (sfarsitul lunii martie) ma trezeste. Imi strang camasa alba ce abea ajungea cu o palma deasupra genunchilor pe langa corp si intru in casa caci stomacul mi-a amintit ca ar trebui sa mananc desi nu simt nevoia. Nu beau cafea dar astazi m-am gandit sa fac o exceptie caci niciun fel de mancare nu ma atrage in dimineata asta. In timp ce cana era in expresor ma duc sa cercetez urmarile noptii trecute. Spre marea mea surpriza noaptea nu si'a lasat urme vizibile asupra mea...doar ochii prea putin mai umflati, dar asta am fixat repede cu ceva rece. Revin pentru micul dejun in bucatarie dar nici macar aroma puternica a cafelei nu ma imbie,iau doua guri dar simt ca stomacul meu nu le-a primit bine nici pe alea asa ca renunt si ma duc fara tragere de inima sa ma imbrac. Imi iau perechea mea obisnuita de jeansi negri, maieul negru si o bluza albastra. Nu vreau sa dau niciun indiciu despre starea mea in niciun fel. Imi iau geanta cu foile pentru curs desi nu sunt sigura inca daca voi ajunge la facultate. Cobor incet multitudinea de etaje caci nu imi place liftul vechi. M-am blocat acolo o data si mi-a fost de ajuns incat sa nu mai pun piciorul si a doua oara.
Vroiam sa ies din casa dar acum, pusa in fata faptului implinit am inceput sa plang din nou dar m-am calmat foarte repede desi ma luptam in continuare cu dorinta constanta de a plange. Si totusi unde ma duc? Ar trebui sa ajung la facultate dar nu sunt sigura ca am puterea necesara sa infrunt atatea oameni. Trebuie sa ma comport normal si nu sunt inca convinsa ca pot sa o fac, totusi reiau drumul atat de familiar.
Nu merg prea mult ai aflu ce amprenta si-a lasat noaptea asupra mea. La un moment dat am sesizat pulsul neregulat, intensitatea ciudata a batailor inimii…ba prea tare, ba prea incet dar nu m'am gandit nicio secunda ca asta ma va afecta. Acum am simtit ca nu mai pot sa respir, de parca plamanii nu-mi reau destul de incapatori, de parca aveam o gaura in piept. Ma durea si nu mai puteam sa fac niciun pas. De ce mi se intapla asta? Ce-s crizele astea? Cand in sfarsit pot sa merg din nou imi dau seama de gravitatea situatiei.
Si am ajuns sa dau ochii si cu atatea persoane cunoscute…dar am avut zambetul perfect caci I’m the Perfect Liar from now on.
Primele raze de lumina s'au lasat asteptate mult timp...in acel moment aveam impresia ca si soarele vrea sa imi prelungeasca suferinta. Vroiam sa ma opresc din plans, chiar vroiam asta atat de mult doar nu gasesc puterea sa o fac. In sfarsit telefonul suna si anunta ora 6:30. Nu il las sa sune pentru ca nu vreau as aud melodia ce obisnuia sa ma trezeasca in fiecare dimineata. Reusesc sa ma adun de pe podeaua rece dar ametesc imediat si cad inapoi. Ma ridic cu greutate din nou si ma indrept nesigura spre scari pe care le cobor incet sprijinindu'ma de perete. Ma uit in jur de parca as vedea pentru prima data locul si, intr-adevar, era prima data cand il vedeam atat de mare si gol. Apartamentul in care stau de aproape jumatate de an nu se afla chiar aproape de centul orasului in schimb e la ultimul etaj, adica mansarda unui bloc turn asa ca privelistea e absolut superba in absolut orice moment. E locusorul meu ideal...deasupra orasului, sa il pot vedea pe tot... Ies in balcon si vantul rece tipic diminetilor de primavara (sfarsitul lunii martie) ma trezeste. Imi strang camasa alba ce abea ajungea cu o palma deasupra genunchilor pe langa corp si intru in casa caci stomacul mi-a amintit ca ar trebui sa mananc desi nu simt nevoia. Nu beau cafea dar astazi m-am gandit sa fac o exceptie caci niciun fel de mancare nu ma atrage in dimineata asta. In timp ce cana era in expresor ma duc sa cercetez urmarile noptii trecute. Spre marea mea surpriza noaptea nu si'a lasat urme vizibile asupra mea...doar ochii prea putin mai umflati, dar asta am fixat repede cu ceva rece. Revin pentru micul dejun in bucatarie dar nici macar aroma puternica a cafelei nu ma imbie,iau doua guri dar simt ca stomacul meu nu le-a primit bine nici pe alea asa ca renunt si ma duc fara tragere de inima sa ma imbrac. Imi iau perechea mea obisnuita de jeansi negri, maieul negru si o bluza albastra. Nu vreau sa dau niciun indiciu despre starea mea in niciun fel. Imi iau geanta cu foile pentru curs desi nu sunt sigura inca daca voi ajunge la facultate. Cobor incet multitudinea de etaje caci nu imi place liftul vechi. M-am blocat acolo o data si mi-a fost de ajuns incat sa nu mai pun piciorul si a doua oara.
Vroiam sa ies din casa dar acum, pusa in fata faptului implinit am inceput sa plang din nou dar m-am calmat foarte repede desi ma luptam in continuare cu dorinta constanta de a plange. Si totusi unde ma duc? Ar trebui sa ajung la facultate dar nu sunt sigura ca am puterea necesara sa infrunt atatea oameni. Trebuie sa ma comport normal si nu sunt inca convinsa ca pot sa o fac, totusi reiau drumul atat de familiar.
Nu merg prea mult ai aflu ce amprenta si-a lasat noaptea asupra mea. La un moment dat am sesizat pulsul neregulat, intensitatea ciudata a batailor inimii…ba prea tare, ba prea incet dar nu m'am gandit nicio secunda ca asta ma va afecta. Acum am simtit ca nu mai pot sa respir, de parca plamanii nu-mi reau destul de incapatori, de parca aveam o gaura in piept. Ma durea si nu mai puteam sa fac niciun pas. De ce mi se intapla asta? Ce-s crizele astea? Cand in sfarsit pot sa merg din nou imi dau seama de gravitatea situatiei.
Si am ajuns sa dau ochii si cu atatea persoane cunoscute…dar am avut zambetul perfect caci I’m the Perfect Liar from now on.
sâmbătă, 20 februarie 2010
sâmbătă, 13 februarie 2010
Days Like This.13
Days like this!
Zile perfecte! Da, am avut parte de cea mai fain surpriza. Ai reusit ceea ce nu prea mai reuseste nimeni...sa ma ia prin surprindere. Nici nu am cuvinte indeajunse pentru a exprima cat mai bine cat de fericita sunt.
Nu ai idee cum zburdam prin casa cand am aflat. Uite acum cum imi dau silinta sa spun in cuvinte cum ma simt...greu de descris si probabil cel mai bine ar fi daca as inceta sa ma mai gandesc care is cele mai potrivite cuvinte si mai bine as scrie primul lucru care imi vine in minte...asa ii cel mai bine de fiecare data.
13, sambata..se poare ca 13 imi poarta noroc ca de obicei. Ceea ce l'a inceput parea ireal mai tarziu am vrut sa nu se mai termine. Vreau sa te pastrez langa mine...da, sunt egoista, dar stiu ca asta nu te'ar deranja.
Nu dau mai multe detalii...cel putin nu cred ca intr'un post public. Nu stiu...
More days like this!
miercuri, 10 februarie 2010
I'm back
Prima postare pe anul acesta...defapt este prima care o public pentru ca mai am multe altele dar care nu le'am publicat. E prima dupa mult timp. Am de gand sa le public si pe cele anterioare in scurta vreme. Desi e abea a doua luna din an deja s'au intamplat destule. Nu am de gand acum sa le povestesc aici caci nu are rost...M'a intrebat zilele astea cineva de ce scriu si de ce nu ma apuc sa scriu ceva mai serios...start a story or smth like that. Raspunsul la prima parte e atat de simplu... pentru ca prin scris ma descarc, scrisul ma ajuta sa imi metin mintea destul de 'usoara' in cea mai mare parte a timpului, imi las anumite ganduri pe blog...altele pe foi. De ce nu scriu ceva mai 'serios' a story ar smth like this? Pentru ca si pe blog scriu pentru mine...so when I'll feel like writing smth more serious I will.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)